Uncategorized

Elbrus. Lupta cu mine de la 4070 la 5642. Gândurile

Elbrus

30 iulie 2009 în jur de 2AM la 4070 m altitudine. 

Toată lumea se foiește prin refugiul improvizat dintr-un container de marfă. 

Suntem 8 români, veniți de acasă fiecare cu gândurile lui. Ale mele s-au cocoțat deja pe vârf și mai rămâne ca și corpul să ajungă acolo.

E joi dimineață. De luni seara de când suntem aici am văzut soarele doar marți la asfintit. Prognoza transmisă de jos spune că mâine va fi senin și vântul se va mai domoli. Vântul ăsta care bate de se mișcă refugiul cu noi și care mă face sa cred că e imposibilă ascensiunea în noaptea asta.

Dacă noi (eu, Gabi, Marius și Madi) nu suntem stresați de timp, fiind veniți cu mașina, Sorin și ceilalți trei băieți trebuie sa rezolve „treaba” până sâmbătă pentru a putea ajunge la avionul de întoarcere, așa ca îi vad deja echipati și hotărâți să plece către vârf.

Gabi e cam praf cu psihicul și crede ca nu mai rezista să aștepte vremea buna încă o zi. Îl vad cum începe să se îmbrace. 

Nu vreau sa plec pe vremea asta. 

Mi se pare imposibilă. 

Marius și Madi au hotărât deja ca nu merg. 

Dacă nu merg cu ei, va trebui să merg singur a doua zi. Nu e bine. Și așa nu sunt convins de reușită. Prea tare bate vântul. Îmi aduc aminte de o vorbă „mai bine să-ți pară rău că ai făcut ceva decat că nu ai făcut”. 

Dintre toți eu m-am simțit cel mai bine în astea doua zile de așteptare. Nu mi-a fost greața, nu m-a durut capul. Am mancat chiar cu pofta. Dacă o sa reușească ei, atunci pot și eu.

Mă dau jos din pat și încep sa ma îmbrac. Îmi fac rucsacul și în camera intră Adi: 

  • Bate rău vantul afară, dar măcar e senin.

Aaa! E senin? Începe să crească speranța în mine. Și pe Mont Blanc am plecat tot pe o vijelie că abia stăteai pe picioare, dar nu era ceață.

Ies afară din refugiu. Am stomacul ghem. Mă simt ca înaintea unui examen greu prin facultate cu toate că știu că mi-am făcut lecțiile.

Primii pași. Hmm, parcă nu e chiar așa tare vântul. Sau nu îl simt prin cagulă? Vom vedea. 

După vreo 10 minute de mers ne intersectam cu un ratrac care cobora. Suntem 6 de toți. În urma votului reiese că o să fentăm vreo 400 de metri diferenta de nivel. O fi bine? O fi rău? Oare nu urcăm prea dintr-odată? Cine știe? Hai sus. Nu cred că o să mă influențeze prea tare avand în vedere că ieri am urcat pana la 4811 pe jos.

Așa e. Ratracul ne lăsa pe la 4550m de unde începe chinul.

Fiecare cu ritmul lui.

Gabi și Adi pleacă înainte. Eu prefer să rămân după Sorin. Deși merge mai încet ritmul asta nu mă obosește deloc. Cel puțin aici.

Vântul bate numai din față. Încerc să stau cât mai aproape de cel din fața mea și să mă ascund de vânt după el ca la ciclism. Îmi vine și mie randul să merg în fața. Nu e prea plăcut și nici ritmul nu e bun, ceilalți rămânând în urmă.

Începe să se lumineze când cred că deja suntem pe la 5000. Da` de unde! GPS-ul e numai la 4900. 

Schimbăm direcția mai la stânga pentru a ajunge în șa și vantul schimbă și el. Tot din față.

Văzută de jos urcarea pare mai lină. De fapt nu e abrupt, doar că durează mai mult să tragi picioarele după tine.

Acum chiar că suntem la 5000. Începe sa mă doară capul. Greață. 

În fața Gabi și Adi se vad tot mai departe. 

Măcar cu timpul stăm bine. A contat foarte mult bucata „fentată” cu ratracul. Oare o să mă mai pot umfla tot atât de tare în pene dacă ajung pe vârf știind că am trișat un pic? 

Degetele de la picioare mă dor de frig (pe atunci nu descoperisem încă lâna merinos). Le tot mișc de frică să nu înghețe. Cât timp mai dor e bine, înseamnă ca le am. Cred că bocancii ăștia mi-s cam mari, poate de aia mi-e frig. Îi vând după tura asta 🙂

Îmi pipăi nasul rămas afară din geacă și mă panichez. Nu-l mai simt. Auuu! Așa neprevăzător! Dacă a degerat? Îmi imaginez cum mi-ar sta fără nas. Îmi vine-n minte imaginea lui Michael Jackson. Mă apucă râsul. Am stat cu el afară să pot respira mai bine și acum … Trag repede gulerul glugii peste el și simt ca nu mai am aer. Mă înec pe uscat. Parcă aș respira într-o găleată cu apă. Desfac gluga cu totul. Aeeer! Ce bine! O prind la loc cu nasul înauntru. La fiecare 3 respirații scot și nasul afară să îmi ajungă aerul. Până la urmă se dezmorteste și mucii o iau la vale. Nu mai contează. La cât e de frig, cine mai stă să îi șteargă. Îngheață în barbă. Yah!

Din grupul de patru câți eram, Daniel o ia înainte, Andrei rămâne în urmă iar eu încerc să mă țin de Sorin. 

Mai e mult până în șa? 

Traseul coboară, dar mie mi se pare că urcă, așa greu mă mișc. 

Din nou rămân fără aer. 

Îmi chioraie mațele și durerea de cap e din ce în ce mai persistentă. Și n-am ajuns nici măcar în șa. 

În față se vede un grup de vreo 6 oameni și înaintea lor, deja urcând din șa, Gabi și Adi.

Încep să cred că nu o să reușesc. Suflu din ce în ce mai greu. Îmi propun să nu mă las până nu ajung în șa și de acolo mai vedem. Mănânc o ciocolată și beau două guri de apa cu calciu și magneziu. E înghețată în bidon, dar ce mai contează. Termosul l-am ocupat cu ceai care acum nu-mi trebuie. Parcă m-a mai lăsat durerea de cap. Al dracu moldovean! Nici aici nu se poate lăsa de mancare.

La plecare îmi propusesem să număr pașii. Câte 200. Făcusem asta și ieri până pe la 4800. Azi însă nu am putere pentru așa ceva.

În șa schimb bateriile de la GPS. Se duc repede de la frig. 5300m. 

Am mai avea încă 350 de metri în sus. 

Îmi vine să renunț. 

Parcă nu mai pot. 

Dar cum să mă întorc acasă cu coada între picioare? Pentru ce atâția bani, drum, oboseală, antrenament? A! Da, antrenament. Dacă as fi alergat mai mult acasă, probabil ca acum mi-ar fi fost mai ușor.

Reușesc totuși să mă urnesc și mă bag imediat în spatele grupului de 6 pe care i-am ajuns din urma. Au doi oameni care se tot schimbă la bătut urme, probabil ceva ghizi. Bate vântul de urmele lui Gabi și Adi nici nu se mai cunosc și nu cred ca au mai mult 10 minute în fața. E bun ritmul ăstora. Măcar de-aș putea să mă țin de ei.

Iar mă ia durerea de cap. 

E din ce în ce mai greu sa merg în ritmul lor. 

Bine măcar că nu mai bate vântul din față, ci din lateral. 

S-au dus. 

Mai bine stau și aștept să vină ceilalți din urmă.

Scot o altă ciocolată. Nu pot să mănânc nici jumate. Restul le-o dau lor. 

Tot mă doare capul.

Ce oare caut eu aici? De unde și până unde pasiunea asta pentru munte? Și mai ales pentru coclaurii ăștia cu oxigen cu porția. O să caut răspunsul mai încolo. Acum trebuie să mă decid: cedez sau merg mai departe?

GPS-ul lui Sorin arată mai sus cu vreo 50 de metri decât al meu. E clar ca al lui e mai bun 🙂 Deși sunt ferm convins ca nu-i așa, măcar ideea mă mai însuflețește.

Vai Doamne! Urmează o pantă cam de 60-70 de grade. Sau cel puțin așa o văd eu. Pffff!!! Are 5 bețe de marcaj. Curaj. Distanța între ele cam 10 metri. Pauza între ele cam 5 minute.

Off! Dacă aș fi avut măcar cu 2-3 kg mai puțin. Trebuie să scap definitiv de burtă.

Bine că măcar nu pot aluneca la vale. A nins vreo 40 de cm și mai am și colțarii în picioare. E bună un pic de încredere. Dacă aș aluneca sigur n-aș păți nimic. Zăpada e prea mare, dar nu cred că aș avea puterea să mai urc înapoi.

După panta asta o fi varful?

Sigur nu. 

Fusesem avertizat că în momentul în care crezi că e gata, mai e și un platou de vreo jumate de ora de trecut până la vârf. 

Măcar platou să fie acolo sus. 

Aș vomita dar n-am ce. Și apoi pentru asta trebuie să dau jos măcar o mănușă să-mi bag degetele pe gât. Nu. E prea frig. Mai îndur așa și dacă chiar nu se mai poate …

În sfârșit, platoul. 

Se mai și coboară. 

Nuuuu!!! 

Zece metri, în genunchi cu capul pe piolet. 

Pauza. 

Mai lungă sau mai scurtă. 

Lângă mine vine Sorin. 

Iar zece metri iar în genunchi. 

Apare și Daniel. 

Alți zece metri. 

Măcar dacă am vedea ceva prin ceața asta, dar nimic. Doar urmele celor din față. Aici zăpada e bocna și nu o mai spulberă vântul. 

Coboară doi din cei șase. Râd. Ne fac semn că mai avem 10, maxim 15 minute. 

Mai prindem puteri. 

Daca trebuie, de aici mă târâii pe burta și tot ajung.

În sfârșit se vede un guguloi plin de oameni. 

Dau să-l urc din prima dar cad pe la jumate. 

Nu se mai poate întâmpla nimic. 

Mă uit în sus: „Iartă-mă Doamne că m-am îndoit de tine”.

Sus mă trântesc lângă piatră și mă ia plânsul. În hohote. Nu încerc sa ma abtin. N-are rost. Nu mă vede nimeni. Fiecare e cu bucuria lui.

Poze. Neapărat poze. Parcă îmi pare rău că n-am luat camera cu mine. Mi s-a părut prea grea deși rucsacul nici nu l-am simțit în spate. 

Una, doua, trei poze. 

Ajunge. 

Capul mă doare la fel de tare și nu vreau decât să cobor.

Pentru prima dată în viața râgâi a ciocolata.

Primii pași la vale. Nu mă mai opresc până la mare.

Mi se pare mie, sau…

Nu mi se pare, ăsta e cel mai greu lucru care l-am făcut în viața mea de pana acum.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *